România ocupă primul loc în Uniunea Europeană în privința poverii fiscale aplicate salariilor angajaților singuri, fără copii, care câștigă salariul mediu. Potrivit celor mai recente date Eurostat, 41,5% din salariul brut al acestui profil ajunge la stat. Indicatorul are impact direct atât pentru angajați, cât și pentru companii, deoarece reduce venitul net disponibil și crește presiunea asupra bugetelor salariale într-o piață a muncii în care concurența pentru personal calificat rămâne importantă.
Acest nivel de 41,5% nu descrie toate gospodăriile și nici toate categoriile de venit, ci strict situația unei persoane singure, fără copii, plătită cu salariul mediu. Chiar și în aceste condiții, diferența față de restul Uniunii Europene este semnificativă. Intervalul european începe de la 15,1% în Cipru și ajunge până la 41,5% în România, ceea ce înseamnă un ecart de 26,4 puncte procentuale între minimul și maximul din blocul comunitar.
Pentru mediul de afaceri, consecințele se văd mai ales în negocierea pachetelor salariale. Când o parte importantă din salariul brut este absorbită de taxe, majorarea venitului net al angajatului presupune un efort mai mare din costul salarial total. În același timp, pentru salariați, mai ales în domeniile în care mobilitatea profesională este ridicată, diferența mare dintre brut și net poate face mai puțin atractivă remunerația locală, chiar dacă la prima vedere salariul contractual pare competitiv.
Datele citate de Financiarul arată că România nu este doar peste media intervalului european, ci chiar la vârful clasamentului pentru acest profil analizat de Eurostat. În plus, România apare peste state percepute frecvent ca având o fiscalitate ridicată. În informațiile publicate, salariile din România sunt taxate mai dur decât în Germania și mai dur decât în Danemarca. Fără alte procente detaliate în setul de date citat, concluzia pentru decidenți rămâne clară: avantajul competitiv nu mai poate fi dedus automat din comparația cu piețe vest-europene, cel puțin nu pe acest indicator.
Pentru antreprenori și manageri, această situație mută presiunea spre structura compensației. Dacă diferența dintre costul salarial și venitul net este foarte mare, companiile caută formule mai eficiente de motivare și retenție, deoarece o majorare liniară a brutului produce un efect mai redus în net. În sectoarele în care competiția pentru talent este intensă, impactul se reflectă direct în marjele operaționale și în planurile de extindere a echipelor.
Efectele nu se opresc la nivelul firmelor. O povară fiscală ridicată pe muncă reduce veniturile disponibile, ceea ce lasă mai puțin spațiu pentru consum, economisire și investiții personale. Pentru companiile din retail, servicii și bunuri discreționare, acest lucru poate însemna o cerere mai prudentă, chiar dacă salariile brute nu scad. În același timp, pentru investitori, mesajul este că povara pe factorul muncă trebuie introdusă explicit în modelele de cost.
Informațiile disponibile până acum nu arată ce cote compun cei 41,5%, nu indică eventuale planuri guvernamentale de modificare și nici o defalcare pe sectoare. Cert este însă că România are cea mai mare povară fiscală din UE pentru angajatul singur, fără copii, cu salariu mediu, într-un interval european cuprins între 15,1% în Cipru și 41,5% în România.