2 aprilie. O zi ca oricare alta? Nu chiar. Pentru zeci de mii de familii din România, ziua aceasta are o greutate aparte. Ziua Mondială de Conștientizare a Autismului. O întrebare dură plutește în aer, o întrebare pe care mulți o evită cu grație: cine are grijă de părinții copiilor cu autism? Simplă la prima vedere, dar cu un răspuns… complex. Și adesea trist, din păcate.
Conform News24, în România, avem aproximativ 17.000 de copii diagnosticați cu autism. Dar dincolo de cifre, realitatea e cruntă. Sacrificiul imens al părinților. Mamelor, mai ales. O viață pusă pe pauză. Cariere abandonate. O luptă continuă pentru a oferi o viață cât mai bună copiilor lor. Cine le oferă sprijin? Cine îi ajută pe acești eroi tăcuți?
Viața pe pauză: 20 de ani la datorie
„În curând voi împlini 20 de ani de când fac asta și (încă) mai pot să merg înainte, pentru că-n viața mea, ca și-n a ta, iubirea nu e metaforă, e supraviețuire”, mărturisește o mamă pentru News24. Douăzeci de ani… Un maraton fără sfârșit, cu obstacole neprevăzute la fiecare pas. Cine întreabă de ea? Cine o ajută să își tragă sufletul? Pare că nimeni. Nimeni nu vede?
Întrebările dureroase sunt cele nerostite. Cine are grijă de tine, cea care nu-ți permiți să te oprești niciodată? De tine, care nu poți pune viața pe pauză nici măcar o zi? De tine, care simți că nu mai știi cum te cheamă, de oboseală? Adevărul e crunt. Aproape nimeni nu întreabă. Atât.
Terapeut, avocat, traducător: roluri multiple, epuizare maximă
Sacrificiul e imens. Nu se limitează la oboseală, nu. Este o transformare totală. O mutare a întregii existențe în viața copilului. Fără să-și dea seama, părinții se trezesc că au abandonat propria viață. Devine terapeut, avocat, educator, medic, traducător al unei lumi pe care ceilalți nu o înțeleg. Un preț mare. Foarte mare. Dar cine plătește pentru asta?
Pe drum, se pierd bucăți din sine. Sau poate doar se uită unde au fost lăsate. Nu e vorba de egoism. E vorba de supraviețuire. Cum poți avea grijă de altcineva dacă nu ai grijă de tine? Oare se poate?
Nopți nedormite, o luptă în tăcere
Epuizarea fizică este o povară cumplită. Ani de zile fără un somn odihnitor. V-ați imaginat vreodată cum e să nu mai dormi un somn legat ani la rând? Nu e insomnie. E alertă permanentă. Somnul e fragmentat, atent, mereu în gardă. Gata.
Cui îi pasă cu adevărat?
Noaptea, îl auzi pe cel mic cum se ridică, cum se învârte, cum plânge fără sunet sau, dimpotrivă, cum explodează în crize pe care nu le poți explica nimănui. Și, pe bune, cum ai putea? Pentru că nimeni nu ar înțelege. Pentru că sunt atât de puțini celor cărora chiar le pasă cu adevărat. Și atunci te ridici. Din nou. Și din nou. Și din nou. E un carusel fără sfârșit. Trist, nu-i așa?”
