O seară ce promitea relaxare s-a transformat într-un coșmar. Un coșmar repetat. Șase luxații de șold. Apoi, un sistem medical ce pare să ignore complet durerea feminină. Acesta e calvarul lui Sian Sturgis. O femeie trecută de 50 de ani. Ea acuză lipsa de empatie. O lipsă crasă în sistemul de sănătate. Un sistem care, susține ea, nu ia în serios suferința femeilor.
Într-o mărturie cutremurătoare, publicată de Revista Ioana, Sian povestește cum a zăcut ore în agonie. Deși soluții existau. Nu e vorba de o simplă eroare medicală. Ci de o atitudine generalizată. O atitudine sistemică. O lipsă crasă de empatie, acuză ea.
De la petrecere la agonie: un șoc brutal
Totul a început într-o seară de decembrie. La o petrecere. O zi perfectă, o atmosferă relaxată. Apoi, coșmarul. „Am trecut, în acea clipă, de la o stare de relaxare și fericire absolută la adâncurile disperării”, povestește Sian. Piciorul drept i-a sărit brusc din articulația șoldului. Era a șasea oară. După o protezare totală de șold în 2020, proteza s-a dislocat de trei ori. A urmat o operație de revizuire în 2024. După care s-a mai dislocat de două ori. Știa exact ce o așteaptă. Ore de suferință inutilă. „Am învățat pe calea cea grea că sistemul medical are o problemă cu durerea. În special cu durerea femeilor”, spune ea. Oare de ce?
Ore de așteptare. O durere ca un șoc electric. Cumplit!
Ore de așteptare și o durere ca un șoc electric
Orele care au urmat sunt descrise ca fiind desprinse dintr-un film de groază. A zăcut nemișcată pe canapea, plângând, până la 5 dimineața. Atunci a sosit ambulanța. A primit morfină. A fost dusă la cel mai apropiat spital. Dar calvarul abia începea. Durerea? „Este atât de intensă încât îneacă orice altceva ca un șoc electric constant.” Ajunsă la spital, a primit ore în șir doar paracetamol. A urlat. A implorat. A cerut ajutor. Fără rezultat. Abia târziu, spre seară, i s-a administrat un cocktail de analgezice puternice. Scenariul s-a repetat pe parcursul celor opt zile de spitalizare. Personalul medical întârzia frecvent administrarea calmantelor. „Alternam între a țipa după ajutor și a plânge în tăcere”, mărturisește Sian. Gata.
Franța vs. Marea Britanie: o diferență șocantă
Ironia sortii? Singura dată când durerea i-a fost tratată cum trebuie a fost în cel mai dramatic moment. În august 2024, șoldul i-a cedat pe un feribot. Era în drum spre Spania. A urmat o operațiune de salvare spectaculoasă. Legată de o targă, sedată cu morfină și ketamină, a fost ridicată cu frânghii la 12 metri în aer. Direct într-un elicopter al Gărzii de Coastă, pe un vânt puternic. Apoi, dusă 160 de kilometri mai departe, la un spital militar din Bordeaux, Franța. Acolo a descoperit o altă lume. „A fost singura îngrijire cu adevărat civilizată pe care am primit-o în toată această saga tristă”, spune ea. Timp de șase zile, nu a fost lăsată nici măcar un minut în durere. Nici nesupravegheată. Nimeni nu a așteptat să țipe sau să implore. Durerea ei era prioritară. O altă abordare. Ce diferență!
Umilința supremă: test de sarcină la peste 50 de ani
Sian este convinsă că există o problemă de gen. O problemă de gen în modul cum este tratată durerea. Durerea bărbaților este asociată cu rănile de pe câmpul de luptă. E văzută ca eroică. Primește atenție imediată. Problemele femeilor? Tratate superficial. Momentul cel mai umilitor a venit într-un spital din Kent, în 2023. Deși trecută de menopauză, i s-a cerut un test de sarcină. Condiție pentru a primi tratament. O procedură chinuitoare. „O asistentă a încercat să mă cateterizeze acolo unde zăceam, pe o targă pe un coridor pe unde trecea lumea”, își amintește ea. După cinci încercări dureroase, testul a confirmat, evident, că nu era însărcinată. „De atunci am infecții urinare recurente și sunt sigură că au început în acea zi”, adaugă Sian. Ceea ce o bântuie nu este ghinionul medical. Ci cruzimea de a fi lăsată să sufere inutil. „Asta este ceea ce retrăiesc în coșmarurile mele. Numărul de dăți în care am fost lăsată în agonie din pură lipsă de grijă.” Atât.
